În dimineața zilei de 03 martie 1934 în familia Chioibaș Petrache și Ioana era mare bucurie. Motivul acestei bucurii se datora faptului că în familie mai venise încă un copil, și mai ales că acest copil era băiat, adică eu. Părinții mei mai aveau o fată care venise pe lume cu doi ani înaintea mea, pe data de 26 octombrie 1932 (n. tanti Mărioara de la Brăila).

Din câte mi-au povestit părinții, în primii ani de viață eram tare bolnăvicios. M-au dus pe la medici dar fără rezultat pozitiv asupra sănătății mele. Așa că au început cu descântecele. A venit o bătrânică și m-a băgat în piepțini. Ce înseamna asta? Făcea baba o fiertură cu coajă de ulm, o descânta și apoi făcea baie copilului în această apă. Toate cele de mai sus le știu de la părinți.

În continuare vreau să povestesc din ceea ce știu eu; adică cum a decurs copilăria mea și toată viața mea până în prezent, adică până în 2004, când m-am apucat să scriu aceste rânduri…

Prima amintire frumoasă este aceea de la sărbătorile de Paște, când toată lumea se îmbrăca cu ce avea mai frumos. Și eu eram îmbrăcat cu un costum de marinar, cu panglici la șapcă și țignal (fluier) la buzunar, legat cu un șnur foarte frumos împletit. Mi se părea – sau poate că așa era – că nimeni nu era așa frumos îmbrăcat ca mine. Cred că aveam pe atunci 4-5 anișori.

În continuare îmi mai aduc aminte (nu cu aceeași plăcere ca la Paște) cum mă lua tata la plug, să duc caii de căpăstru. Cred că era în toamna anului 1940 când eu aveam 6 ani. Tata avea doi boi mai tineri și două iepe. Desigur că boii erau puși la roate, iar iepele în față. Cum nici boii nici iepele nu țineau brazda, mă lua pe mine să dirijez iepele. Îmi amintesc că era toamna târziu, pentru că era destul de frig, iar noi aram pe un teren ce fusese cultivat cu porumb.Eu eram îmbrăcat cu o haină mai lungă –probabil de-a tatei. Și mergând pe lângă cai mă apucau mereu resturile de la cocenii de porumb de poalele hainei, iar eu mergeam mai mult de-a bușilea decât în picioare. După ce aram două-trei brazde, tata mă suia călare. Acolo era mult mai bine, dar nu puteam merge prea mult pentru că înghețam și iar mă dădea tata jos. Nu știu dacă atunci erau legi ca acum pentru ocrotirea copiilor. Cred că nu erau.

În iarna lui 1940-1941 tata a intrat în conflict cu legionarii. Cum a intrat în conflict? În acea perioadă premergătoare celui de-al doilea război mondial erau multe concentrări și desigur că nici tata nu era scutit. Și într-o zi, pe când se întorcea de la unitate de la Chilia (tata era marinar), a intrat pe la un văr primar de-al lui care avea atelierul de fierărie peste drum de casa noastră și care era legionar. Din vorbă în vorbă, vărul lui tata, legionarul, îi spune lui tata că a facut o colivă la biserică pentru Moța și Marin, care muriseră în Spania, luptând pentru Cruce. Tata îi spune atunci:, ,Măi da prost mai ești. În loc să-i faci colivă bunică-ti, că de la ea ți-a rămas o bucată de pământ, tu îi faci lui Moța și Marin”. Sigur că au mai fost și alte replici, după care tata a plecat acasă. Dar vărul lui tata a anunțat imediat conducerea legionară și de aici a început tot scandalul. Tata a fost programat de către șeful de cuib legionar să fie chemat la judecată. Bunicul, după mamă, era și el legionar și participa la ședințele operative unde se programa pe cine să judece a doua zi. Când era trecut și tata să fie judecat venea bunicul și-l anunța. Atunci tata o lua pe mama și se duceau la bunicul după tată care avea casa puțin mai sus de noi și de unde se vedea foarte bine curtea noastră.

La doi ani după mine ,,barza” ne-a mai adus un frățior, pe Vasile, așa că acum eram trei copii acasă. Când părinții plecau de acasă de frica legionarilor, noi ramâneam acasă și desigur că venea acea faimoasă echipă, care în sat era numită,,călăii”. Pe atunci fiecare familie avea cel puțin doi câini și nici unul nu era legat. Așa că, hai să le zicem după cum erau porecliți, călăii aveau niște ciomege destul de mari ca să se poată apăra de câini. Parcă-i văd și acum cum venea o echipă întreagă, echipă de vreo șase oameni, toți destul de solizi, și echipați cu ciomege intrau în casă și căutau prin toate camerele, pe sub pat, pe la grajd, înjurând de mama focului de ne îngheța sângele în vene. A mers așa această hărțuială până în primăvara lui 1941. Sigur că acum tata nu mai putea sta fugar deoarece începuseră muncile câmpului și grădinăritul. Așa că s-a hotărât să se ducă singur la sediul legionarilor. Când a intrat, tocmai îl judeca pe un alt cetățean din sat. Șeful de cuib, adică judecătorul, nu avea nici un fel de studii de drept. Când tata astepta să-i vină rândul la judecată, a apărut și echipa de călăi. În echipă era și vărul lui tata, fierarul, care cum a dat cu ochii de tata s-a repes la el și i-a dat două palme. Tata a ripostat, s-a produs o busculadă și atunci a intervenit șeful de cuib și lucrurile s-au liniștit. Tata i-a dat în judecată la tribunal, dar nu a mai apucat să se judece că a început războiul și tata a fost prins prizonier chiar în prima zi de război.

Nouă ne-a venit înștiințare de la unitate că a fost dat dispărut. Nu știam dacă mai trăiește sau nu. În prima zi de război tunurile erau amplasate chiar la noi în sat. Eu atunci aveam șapte ani. Când tunurile au început să tragă se clătinau casele. Bunicul după mamă a hotărât să ne refugiem în pădure. Pădurea era la circa trei kilometri de sat. Ne-am adunat ce era mai necesar, adică ceva de mâncare și de îmbrăcat, le-am încărcat în car și am plecat la pădure. Aici era aproape tot satul. Ne-am organizat pe grupuri de familii și rudenii. În pădure am stat circa o săptămână, întrucât linia frontului s-a dus în Basarabia.

În 1941 am început școala. Clasa întâia învățam pe tăbliță și scriam cu condeiul. Până la școală nu fusesem la grădiniță, că pe atunci nu era. Am început cu linioare, cârligele și bastonașe etc. Când umpleam tăblița, venea Doamna și se uita, iar dacă nu-i plăcea ne punea să ștergem și să mai scriem o dată. Iar dacă îi plăcea ne repartiza câte un copil care nu prea scria bine ca să-l ajutăm. Mi-a repartizat și mie un copil, care era foarte greu de cap, dar nici nu vrea să înțeleagă ce-i spuneam eu. Atunci l-am spus la Doamna. Doamna mi-a dat dezlegare să-i mai trag cate o palmă. Mie atât mi-a trebuit, că-l atingeam mai des. Asta până într-o zi cand m-a întâlnit taică-său; m-a întrebat cum mă cheamă și a cui sunt, m-a apucat de urechi și m-a ridicat în sus și când m-a lăsat jos ambele urechi erau dezbârnate. M-am dus plângând la Doamna Învațătoare, dânsa l-a certat puțin, dar eu am suportat durerea. Și tot scriind pe tăbliță am terminat un an de școală. Mai greu a fost în anii următori când am început să scriu pe caiete cu cerneală. Și nu pentru că nu aș fi putut să scriu ci pentru că nu aveam caiete. Vreau să vă mai spun că la scurt timp după ce a început războiul ,,barza” ne-a mai adus un frațior, pe Petrache, așa că acum eram patru copii, iar mama cu greu putea să ne întretină, plus că trebuia să ne mai cumpere și cele necesare pentru școală. Eu ca să fac economie la caiete, scriam așa de mărunt că-mi încăpea pe o foaie de caiet două foi de pe carte. Probleme aveam și cu cerneala și cu tocurile. Dar aici o rezolvam mai economic, adică fără bani. Curățam o nuia de salcie de grosimea tocului, legam penița de el cu ață și tocul era gata. Iar la cerneală, coceam niște gogoși care cresc pe frunzele de stejar (nu ghinda), le sfărâmam, iar praful obținut îl puneam în călimară cu puțină apă. Sigur că această cerneală nu era de calitate bună, dar îți făceai treaba cu ea. Cu aceste greutăți am continuat să învăț cinci clase primare,cu toate că la noi în sat se învăța până în clasa a șaptea.

Dar cele mai mari necazuri nu au fost cele arătate mai sus ci altele.Așa cum am mai spus eram acum patru copii, crescuți numai de mama. Ca să putem supraviețui trebuia să ne autogospodărim. Așa că aveam doi cai, doi boi și o vacă sau două. Mie, fiind cel mai mare băiat din familie, mi-a revenit rolul de cap de familie și trebuia să am grijă de vite și de celelalte treburi din gospodărie. Atunci când nu mai aveam ce da la vite de mâncare, mama mergea la directorul școlii și se ruga să mă învoiască de la școală, ca să mă duc cu vitele la păscut. Vreau să știți că la noi în sat la școală aveam doar două cadre didactice soț și soție, care învațau toți copiii, de la clasa a I-a și până în clasa a șaptea. Domnul director, înțelegând situația, mă învoia cu săptămâna. Când, după o săptmână, mă duceam la școală, mi se părea că am căzut de pe altă planetă pentru că eu nu mai știam nimic din ce se predase la școală în această perioadă. Cel mai greu era la matematică pentru că nu cunoșteam formulele. Spre exemplu suprafața cercului și celelalte suprafețe și mi se părea că copiii vorbesc limbi străine și chiar îi admiram cât sunt de deștepți. Trebuia să fac un efort deosebit ca să-i ajung din urmă. Dar nici nu-i ajungeam bine că mama iar mă învoia cîte o săptămână și iar rămâneam în urmă.

Acum să discutăm unele întâmplări de care îmi aduc aminte pe când păzeam vitele. După cum v-am spus aveam și cai și vite cornute. Când mergeam cu ele la păscut ne duceam la pădure, deoarece izlazul satului era în baltă și în fiecare primăvară, până vara târziu, era plin de apă.Mare necaz aveam cu animalele pentru că vitele pasc într-un fel, iar caii în alt fel și nu reușeam niciodată să le țin grămadă. Când pierdeam caii, când perdeam vacile, așa că eram toată ziua în mișcare. Într-o zi tot așa am pierdut vacile. Eu mai păzeam cu un văr al meu și am căutat cam mult pentru că nu le găseam. Într-un târziu am auzit strigând „Bă, dă la vaci, vacile in porumb!”. Ne-am îndreptat cu toată viteza în direcția de unde se auzise omul și întradevăr erau vacile noastre. Le-am luat și le-am dus iar în pădure. Frânți de oboseală și flămânzi, am scos ce aveam prin traistă de mâncare și am început să mâncăm. Dar nu am apucat să înghițim de câteva ori, că eu stând cu fața spre marginea pădurii am observat cum prin tufiș se apropia tiptil un om. Atunci am strigat „Spaimă, vere!” și am apucat ce am putut din mâncare și am rupt-o la fuga cât ne țineau picioarele. Cine era acest Spaimă? În fiecare an sătenii tocmeau doi oameni care trebuiau să aibe grijă de recolta de pe camp. În acel an acest Spaimă era numit paznic de câmp; Spaimă fiind de fapt porecla lui. El se numea Iordache Adam, dar porecla se potrivea mai bine cu firea lui, că nu puteai să treci pe lângă el și să nu-ți atingă un băț pe spinare chiar dacă nu ai facut nici o abatere. Așa după cum am mai spus aveam două iepe. Între timp una din ele a orbit așa că mă chinuia și mai rău. Într-o zi pășteam vacile și caii pe o pârloagă de-a bunicului.Pe acest teren a fost săpată o groapă adâncă unde fusese amplasat un tun în timpul războiului. Iapa mea, care păștea lângă groapă a căzut în ea. Eu nici nu m-am mai dus să văd cum a căzut, că m-am gândit că a murit. Așa că m-am dus repede acasă s-o anunț pe mama că a murit Sarga (așa o chema pe iapă). Mama a luat un vecin,au luat niște cuțite și au plecat, eu mergând în urma lor mai încet. Dar până am ajuns eu ei au scos iapa din groapă, vie și nevătămată. Când am ajuns eu și am găsit iapa afară mi-a părut foarte rău că nu am scăpat de ea.

Vreau să vă mai spun că înainte de începerea războiului, tata a plantat o vie nobilă (adică altoită), pe atunci se zicea vie Americană. Via era situată lângă șoseaua națională și aveam în capătul ei un stejar mare cu o coroana foarte frumoasă. În timpul războiului, 1941-1944, treceau pe șosea multe mașini cu militari nemți și cum priveliștea era minunată opreau, întindeau o foaie de cort și serveau masa. Toamna, când erau strugurii copți, ne cereau și struguri. Eu le aduceam un castron de struguri iar dânșii scoteau banii și plăteau. Niciodată în cei patru ani nu a intrat un neamț în vie. Dar în toamna lui 1944 a venit rândul armatei rusești să treacă pe șosea . Și ei opreau la stejarul din capul viei noastre, dar nici nu oprea bine mașina că jumătate din militari erau deja în vie. Ce mai, în acea toamnă aproape că nu mai aveam ce culege. Ba mai mult, într-o zi mă jucam cu un alt copil pe marginea șoselei, cand a trecut un camion încărcat cu militari ruși. Din mersul mașinii unul dintre militari a îndreptat arma spre noi, iar un alt rus i-a întors țeava armei în sus. Nu s-a tras nici un foc de armă, dar nouă ne-a fost tare frică. Pe atunci aveam 10 ani. Toată toamna și iarna 1944-1945 am fost bolnav și nimeni nu știa ce am. Dar într-o zi mama a chemat o țigancă care știa să descânte. S-a uitat țiganca la mine, m-a descântat, dar a topit și niște cositor și l-a turnat într-o cană cu apă. Imediat acel cositor a luat forma unui om cu arma la ochi. Atunci mi-am dat și eu seama de unde mi se trăgea boala. În sfârșit, am băut apa în care se găsise cositorul și m-am îndreptat. Așa că boala era de la militarul rus care a îndreptat arma spre noi.

De abia în anul 1945 am avut primul semnal că tata trăiește. În timpul razboiului, după ce armata română s-a aliat cu armata sovietică s-au format două divizii de militari din rândul prizonierilor români care să lupte contra armatei germane. Prima divizie se numea Divizia de panduri Tudor Vladimirescu, iar a doua divizie se numea Divizia Horia, Cloșca și Crișan. Tata s-a înrolat în a doua divizie. Prima divizie a ajuns la linia frontului și a participat la capitularea Germaniei, iar a doua nu a mai apucat să meargă pe front deoarece războiul se terminase. După terminarea războiului a venit și tata acasă. Acum aveam și noi tată, că timp de cinci ani la noi nu s-a rostit niciodată cuvântul „tata”. Eram tare bucuroși că acum eram o familie întreagă, cu mamă și tată. Dar parcă a fost un blestem pentru că atunci când ziceam și noi că o ducem mai bine a venit anul 1946, an cu o secetă cumplită. În iarna 1945-1946 a fost o iarnă cu un ger cumplit, dar fără nici un pic de zăpadă, așa că toate semănăturile de toamnă au degerat. Noi aveam semănat cu grâu trei hectare (noi aveam în total zece hectare de teren arabil.). Primăvara lui 1946 a trebuit să semănăm orz. Chiar dacă venise tata eu tot nu am scăpat de muncile grele, că de acum eram băiat mare, aveam 12 ani. Aăa cum am spus în locul grâului am semănat orz. Eu am semănat orzul și am dat cu boruna. După ce am terminat toată treaba a venit tata să vadă cum a ieșit lucrarea. Nu i-a plăcut pentru că sămânța nu se acoperise bine cu pământ. M-a pus să ar cu plugul cu brazda mare și cât mai la suprafață. Am executat și această lucrare care a dat rezultate foarte bune. Dar parcă toate relele se abătuseră asupra noastră. Când orzul scuturase floarea și boabele începuseră să se formeze în spic, a apărut o invazie de gândaci care sugeau toată seva din boabe și în două –trei zile lăsau spicul alb; mai ales unde erau sole mici de 0,5-1ha. Noi aveam o solă de trei hectare, iar lângă noi era un unchi care avea și el trei ha. Așa că în total erau șase ha. Și la noi au venit gândacii ,dar sola fiind așa de mare nu au distrus-o în întregime. După ce am adunat recolta de orz , realizând peste 100 de banițe. Pe atunci se măsura cu banița .O banița avea 15 kg de grâu, tot atât de porumb, iar la orz avea 12 kg. Așa că făcusem circa 1000kg de orz. Porumbul nu s-a făcut deloc în acea vară, căci pe când era să dea în spic a venit un val de căldură de a căzut tot la pământ. Noi am reușit să supraviețuim cu acel orz. Făceam făina la râșnița de piatră, iar cu acea făină se făcea mămăliga. Când o mâncam cu anumite mâncăruri nu prea se observa, dar când o puneam în castronul cu lapte ieșea toată pleava de la orz deasupra și dădea un aspect destul de neplăcut. Dar cum foamea este cel mai bun bucătar, ni se părea că e chiar bună. În anul 1947 timpul a fost mai bun, dar la vremea semănatului oamenii nu au avut sămânță de semănat și nici vite de arat, așa că a rămas majoritatea pământului pârloagă. De abia în 1948 a dat Dumnezeu de s-a făcut o recotă destul de bună. Pe atunci grâul se secera cu secera, apoi se făceau snopi, care se clădeau în clăi și după ce se termina seceratul se cărau din nou snopii la arie, unde se clădeau în stoguri în jurul ariei. Ce era această arie? Se alegea un loc-de preferat un podiș mai înalt –se curăță de iarbă cu sapă un cerc cu diametru de 12-15 m. În centrul cercului se bătea (se înfigea) un par gros de lemn de care se legau caii. Se așezau pe această suprafată un strat de snopi de grâu de circa 40-50cm grosime, apoi se băgau caii legați de parul din mijloc cu o funie lungă care să ajungă până la marginea ariei. Tot mânând caii funia se aduna pe parul din mijloc și când ajungeau și caii lângă par se schimba direcția de mers a cailor și funia începea să se desfacă. Operațiunea dura până se observa că spicele nu mai au boabe. Urma operațiunea de înlăturat paiele de pe arie până rămâneau boabele curate. Operațiunea de curățat grâul de pe arie o făceam eu împreună cu fratele Vasile, mai mic ca mine cu doi ani. Dacă eu pe atunci aveam 14 ani, fratele meu Vasile avea 12 ani. Snopii erau așa de grei că la un moment dat m-am îmbolnăvit. După ce m-am odihnit o zi mi-am revenit și m-am apucat iar de treabă. Am făcut în acel an grâu că nu ne mai încăpea în hambar. Știu că am dat și cota la stat, un car plin cu grâu. Îl duceam la Isaccea, la 14 km distanță. A fost prima cotă.

Acum să vorbim puțin și despre tata. Probabil că înainte de a-i încadra în acele divizii de panduri de care am vorbit mai sus, au avut o perioadă de pregătire politică comunistă, că știa tot ce avea să se întțmple și la noi. Prima treabă pe care a făcut-o a fost să scoată via, ca să nu o ia la holhoz. Holhozul era C.A.P.-ul de la noi. Apoi a început să facă politică comunistă. A fost concentrat în timpul alegerilor din anul 1946 la Tulcea. A stat toată perioada alegerilor, apoi a fost delegatul satului Rachelu (un fel de primar fară salariu). Oamenii veneau la tata cu toate problemele care se iveau în sat, nu se duceau la primaria din Luncavița, de care aparținea și satul Rachelu. Tata le rezolva problemele, chiar și pe cele de furt , că polițiști nu mai erau, iar milițienii erau foarte nepregătiți. Prin anul 1947, tata a devenit primar la primăria din Luncavița și a stat, cred că vreo trei ani. În acea perioadă a construit în Luncavița o școală, care cred că va dura sute de ani și poate fi văzută și azi în comună. Spun asta pentru că zidăria este făcută din piatră de granit, care rezistă la astfel de intemperii. Pe atunci încă se mai făcea „prestație”, adică fiecare cetațean trebuia să muncească în folosul comunitații șapte zile pe an fără plată. Cei care aveau atelaje munceau cu atelajele, iar cei care nu aveau munceau cu brațele. Nu era scutit nici primarul. Eu, care eram fiul primarului, am cărat șapte zile piatră cu carul de la cariera din Munții Măcinului.

Tata era un om foarte corect și mai ales cinstit. Acest lucru ne-a învațat și pe noi. Dacă vedea că un curpene de dovleac avea rădăcina în tarlaua vecinului, iar dovleacul era în tarlaua noastră, ne punea să-l dăm înapoi la vecin, că zicea el, vecinul l-a prășit. Așa după cum v-am mai spus, prima cotă a fost achitată în 1948 și de atunci nu am mai putut scăpa de ea. Cotele se stabileau în raport de suprafața de teren arabil pe care o dețineai. De la Direcția Agricolă se făcea plan de cultura si se stabile ace sa cultivi pe fiecare suprafata,iar în raport de planul de cultură se stabilea și cota de cereale pe care trebuia să o predai statului. Pe lângă cereale se stabilea și cota de carne și de lapte ,tot în raport de suprafața de teren. Tot în raport de teren se stabilea și coeficientul cotei. Adică, dacă aveai până la cinci ha.cota era mai mică, iar de la cinci ha. în sus cota era mult mai mare, că de multe ori nici nu făceam cât trebuia să dăm. Cotele erau obligatorii;dacă nu dădeai cota te condamna la sabotaj și făceai închisoare. Nu conta că vaca nu are lapte sau poate că nici nu aveai de loc vacă.La fel era și cota de carne. Tata,văzând toate aceste cote, care apăsau pe capul localnicilor, și-a dat demisia din funcția de primar, iar la scurt timp a ieșit și din partid. Atunci exista un singur partid , cel comunist,pentru că partidele istorice fuseseră interzise. De aici a început marea dramă în familia noastră. Pentru că aveam 10 ha.teren ne trecuse la chiaburi și ne mărise cotele. Trebuia făcut ceva ca să mai scăpăm de cotele acelea împovărătoare. De la batoză nu mai rămâneam cu nimic,nu ne rămânea nici pentru sămânța de semănat.Trebuia să muncesc cu carul pentru a mai câștiga ceva bani , ca să putem cumpăra grâu de semănat, că trebuia respectat planul de cultură stabilit de către Camera Agricolă.Când sora cea mare ,Mărioara s-a căsătorit ,tata i-a dat ca zestre 2,5 ha teren,iar când am împlinit și eu 18 ani a trebuit să mă căsătoresc și mi-a dat și mie 3 ha de teren. Așa că tata a scăpat de titlul de chiabur. Acum lucrurile mergeau ceva mai bine, cotele erau mai mici și ne descurcam. A mers așa câțiva ani,dar nu prea mulți, pentru că tata era socotit dușmanul poporului pentru că ieșise din partid.I-a fost înscenat un dosar, cum că tata ar avea armă și că trebuie să o predea.În aceeași situație erau mai mulți oameni din sat. Cei care aveau armă și o predau nu pățeau nimic, iar cei ce nu predau arma erau chemați aproape zilnic la Miliție și erau bătuți crunt. Se ajunsese ca tata și încă un cetațean din sat stăteau fugari prin pădure și eu mă duceam să le duc de mâncare și stabileam locul de întalnire pentru a doua zi . Asta se întâmpla în toamna anului 1958 din cauza acestei situații și-a pus în gând să se sinucidă, că spunea dânsul că dacă îl ia la puscărie ne va confisca și toată averea și casa, iar noi vom rămâne pe drumuri. Neputând suporta această idée, într-o dimineță l-am găsit mort prin strangulare în fundul grădinii. În continuare, vreau să spun câte ceva despre colectivizare.Dar să clarificăm un lucru:după venirea la putere a comuniștilor, s-a facut împarțirea teritorială a țării după modelul sovietic, adică sat,comună ,raion și regiune.Satul nostru aparținea de comuna Luncavița, raionul Măcin, regiunea Galați, iar satul vecin Revărsarea, aparținea de orașul Isaccea, raionul Tulcea, regiunea Constanța. Colectivizarea forțată a început în regiunea Constanța, care la vremea aceea a fost declarată prima regiune colectivizată. Cum se lămureau oamenii să se înscrie în colectiv? S-au format niște echipe cu activiști de partid și milițieni în civil (așa ziceau ei , dar mai târziu am aflat că în realitate erau deținuți scoși din închisoare cu condiția să facă colectivizarea și vor fi scutiți de pedeapsă.) Aceste echipe se deplasau în camioane dintr-o comună în alta. Munca de lămurire era bătaia sau alte metode , dar nu plecau din curte pânaă nu semnai cererea de intrare în colectiv. După ce semnai, îți aplica pe usă o ștamplilă ca să nu mai vină și altă echipă. Satul nostru, Rachelu, a fost colectivizat în câteva ore. După ce au terminat cu munca de lămurit în tot raionul, au trecut Dunărea și au luat la lămurit alte localitați. Au mers așa din sat în sat până când ,în ziua următoare urmau să intre în comuna Suraia. Aici oamenii s-au organizat de luptă și au ieșit cu mic cu mare de au blocat toate drumurile care intrau în comună , și când au venit mașinile cu activiști au fost opriți la marginea satului. De aici a pornit scânteia unei răscoale. Conducătorul țării, la acea vreme era Gheorghe-Gheorghiu-Dej, care de loc era din Galați. Ca să rezolve conflictul l-a trimis pe Gheorghe Apostol ,membru al C.C.și de loc tot de prin partea Galațiului. Aflând cum lămureau aceste echipe oamenii ca să se treacă la colectiv, nu au fost de acord cu această metodă, că -spuneau ei- oamenii ar trebui să se treacă de bună voie și nu forțați de cineva. A dat dispoziție să se formeze comisii pe raioane și să meargă din sat în sat, să întrebe oamenii dacă vor să rămână în colectiv, iar dacă nu doreau asta să le rupă cererea. Primarii anunțau unde urma să vină comisia a doua zi. Când am fost anunțați că vine și la noi acea comisie, ne-am adunat tot satul în fața sediului C.A.P.-ului . Dar nu știu cum s-a făcut că nu a venit comisia la ora stabilită, iar noi ne-am pierdut răbdarea și am plecat ,tot satul, la Luncavița ,la Primarie să vedem de ce nu mai vin. În apropierea Primariei ne-a ieșit în întâmpinare activistul de partid(pe atunci fiecare comună avea un activist). Și după unele discuții mai dure , ne-a promis că comisia pleacă imediat. Întradevăr, Comisia s-a imbarcat într-o căruță (că pe atunci nu erau mașini așa multe)și au venit la noi în sat. Au ieșit cu toate cererile în fața sediului C.A.P.-ului și au început să strige numele de pe fiecare cerere. Cine își auzea numele spunea,,rupe-o,, ei o rupeau și o aruncau la coș. În felul acesta am scăpat repede de colectiv,așa cum și intrasem. Nu am apucat să lucrăm în colectiv, deoarece toata această întâmplare povestită mai sus s-a petrecut din toamnă până în primăvară .Așa cum am mai spus satul nostru era la hotar de raion și de regiune cu satul vecin. Iar dispoziția de rupere a cererilor s-a dat numai pe Regiunea Galati , nu și pe Regiunea Constanța. Dupa două –trei zile de la ruperea cererilor, au început să treacă pe șosea mașini încărcate cu militari și câini de urmărire. Ne gândeam că s-a întâmplat ceva rău, dar nu puteam afla ce, întrucât erau blocate toate ieșirile din sat și nici nu intra nimeni. Am aflat ce s-a întâmplat abia la câteva zile. Eu am aflat de la un unchi , Petrachită, din Niculițel. Acesta mi-a povestit că în satul Niculițel s-a adunat aproape tot satul la sediul C.A.P.-ului, cu scopul să-și retragă cererile, dar au găsit ușile încuiate și nici pe cineva cu care să vorbească, nici din conducerea Primariei ,nici a C.A.P.-ului. Atunci s-au apucat să spargă ușile și geamurile, dar când au intrat în sediul C.A.P.-ului, cu toate căutările disperate ,nu au găsit nici un fel de cereri .Între timp au apărut militarii înarmați și i-au încercuit, stând totuși la o distanță apreciabilă de localnici. A mers așa până spre după-amiază, când oamenii au început să mai plece pe la casele lor.Când a rămas mai puțină lume, s-au repes militarii la ei și au început să-i încarce în mașini și au plecat cu toată viteza. Știrea s-a răspândit în sat și cei care mai rămăseseră au plecat pe la casele lor de frică să nu-i ia și pe ei. Iar cei care erau deja acasă nu s-au mai întors și în felul acesta au rămas , în continuare, înscriși în C.A.P. La noi în sat acum comuniștii au folosit o altă metodă de a te face să te înscrii în C.A.P. Și-au ales drept țintă câțiva oameni mai de vază din sat și-i vizitau aproape săptămânal, ducând cu ei muncă de lămurire. Aceasta s-a întâmplat din toamna lui 1958 până în iarnă, când într-o dimineață șoțiile a trei dintre cei vizați au ieșit în stradă plângând. Ce se întâmplase? Într-o singură noapte(asta s-a întâmplat în tot raionul) s-au facut arestări. Au pătruns în casele oamenilor, au făcut inventarul mobil și imobil al averii , în două exemplare; unul l-au luat ei , iar unul l-au lăsat soției , spunându-i să nu înstrăineze nimic, căci răspunde cu viața. Dimineața vestea s-a răspândit foarte repede, că pe acești oameni i-a ridicat pentru că nu au vrut să se înscrie la colectiv. Cei mai gospodari s-au dus imediat la sediul C.A.P.-ului și au făcut cerere de înscriere , de frică să nu-i ridice și pe ei. Iar cei care nu prea aveau pământ s-au înscris și ei că oricum nu aveau ce pierde. Așa că în timp de una –două săptămâni a fost înscris în colectiv tot satul;de data asta de bună voie ,chipurile. Soția mea mi-a spus,,Du-te și tu Nicule, de te înscrie și tu, ca să nu te ia și pe tine,,.Eu am ascultat-o și m-am înscris și eu. Am lucrat la C.A.P. câteva zile în primăvara anului 1959, după care am plecat să-mi caut serviciu . Acum să vă spun ce s-a întâmplat cu cei arestați.Mult timp nu s-a știut nimic de ei, iar când s-a aflat erau deja condamnati cu mulți ani de pușcărie și confiscarea averii. Probabil că tata cunostea aceste legi și din acest motiv și-a pus capăt zilelor.

Din câte mi-au povestit părinții, în primii ani de viață eram tare bolnăvicios. M-au dus pe la medici dar fără rezultat pozitiv asupra sănătății mele. Așa că au început cu descântecele. A venit o bătrânică și m-a băgat în piepțini. Ce înseamna asta? Făcea baba o fiertură cu coajă de ulm, o descânta și apoi făcea baie copilului în această apă.Toate cele de mai sus le știu de la părinți.

În continuare vreau să povestesc din ceea ce știu eu; adică cum  a decurs copilăria mea și toată viața mea până  în prezent, adică până în 2004, când m-am apucat să scriu aceste rânduri.

        Prima amintire frumoasă este aceea de la sărbătorile de Paște, când toată lumea se îmbrăca cu ce avea mai frumos. Și eu eram îmbrăcat cu un costum de marinar, cu panglici la șapcă și țignal (fluier) la buzunar, legat cu un șnur foarte frumos împletit. Mi se părea – sau poate că așa era că nimeni nu era așa frumos îmbrăcat ca mine. Cred că aveam pe atunci 4-5 anișori.

             În continuare îmi mai aduc aminte (nu cu aceeași plăcere ca la Paște) cum mă lua tata la plug, să duc caii de căpăstru. Cred că era în toamna anului 1940 când eu aveam 6 ani. Tata avea doi boi mai tineri și două iepe. Desigur că boii erau puși la roate, iar iepele în față. Cum nici boii nici iepele nu țineau brazda,mă lua pe mine să dirijez  iepele.Îmi amintesc că era toamna târziu,pentru că era destul de frig,iar noi aram pe un teren ce fusese cultivat cu porumb.Eu eram îmbrăcat cu o haină mai  lungă –probabil de- a tatei. Și mergand pe langă cai ,mă apucau mereu resturile de la cocenii  de porumb de poalele hainei,iar eu mergeam mai mult de-a bușilea decât în picioare. Dupa ce aram două-trei brazde,tata mă suia călare.Acolo era mult mai bine ,dar nu puteam merge prea mult pentru că înghețam și iar mă dădea tata jos.Nu știu dacă atunci erau legi ca acum pentru ocrotirea copiilor.Cred că nu erau.

În dimineața zilei de 03 martie 1934 în familia Chioibaș Petrache și Ioana era mare bucurie. Motivul acestei bucurii se datora faptului că în familie mai venise încă un copil, și mai ales că acest copil era băiat, adică eu. Părinții mei mai aveau o fată care venise pe lume cu doi ani înaintea mea, pe data de 26 octombrie 1932 (n. tanti Mărioara de la Brăila). 

Din câte mi-au povestit părinții, în primii ani de viață eram tare bolnăvicios. M-au dus pe la medici dar fără rezultat pozitiv asupra sănătății mele. Așa că au început cu descântecele. A venit o bătrânică și m-a băgat în piepțini. Ce înseamna asta? Făcea baba o fiertură cu coajă de ulm, o descânta și apoi făcea baie copilului în această apă.Toate cele de mai sus le știu de la părinți.

În continuare vreau să povestesc din ceea ce știu eu; adică cum  a decurs copilăria mea și toată viața mea până  în prezent, adică până în 2004, când m-am apucat să scriu aceste rânduri.

        Prima amintire frumoasă este aceea de la sărbătorile de Paște, când toată lumea se îmbrăca cu ce avea mai frumos. Și eu eram îmbrăcat cu un costum de marinar, cu panglici la șapcă și țignal (fluier) la buzunar, legat cu un șnur foarte frumos împletit. Mi se părea – sau poate că așa era că nimeni nu era așa frumos îmbrăcat ca mine. Cred că aveam pe atunci 4-5 anișori.

             În continuare îmi mai aduc aminte (nu cu aceeași plăcere ca la Paște) cum mă lua tata la plug, să duc caii de căpăstru. Cred că era în toamna anului 1940 când eu aveam 6 ani. Tata avea doi boi mai tineri și două iepe. Desigur că boii erau puși la roate, iar iepele în față. Cum nici boii nici iepele nu țineau brazda,mă lua pe mine să dirijez  iepele.Îmi amintesc că era toamna târziu,pentru că era destul de frig,iar noi aram pe un teren ce fusese cultivat cu porumb.Eu eram îmbrăcat cu o haină mai  lungă –probabil de- a tatei. Și mergand pe langă cai ,mă apucau mereu resturile de la cocenii  de porumb de poalele hainei,iar eu mergeam mai mult de-a bușilea decât în picioare. Dupa ce aram două-trei brazde,tata mă suia călare.Acolo era mult mai bine ,dar nu puteam merge prea mult pentru că înghețam și iar mă dădea tata jos.Nu știu dacă atunci erau legi ca acum pentru ocrotirea copiilor.Cred că nu erau.