Acum aș vrea să vă scriu despre căsătorie. După cum v-am mai spus eu m-am căsătorit la varsta de 18 ani, adică în 1952 luna mai. Soția mea ,Fotache Tinca, venea dintr-o familie mai sărăcută, cu mai puțin pămănt , dar foarte harnică și ținea cu casa. Dovadă că am ajuns împreună să depășim 52 de ani de căsătorie.

După un an și ceva ne-a venit primul copil, Marcela ,născută în iulie  1953. Pe atunci tinerele mame nășteau acasă, asistate de o bătrână mai pricepută. Așa a născut și soția mea. Când au apărut primele semne de naștere m-am dus de am adus-o pe baba Petrana și nașterea a decurs fără incidente.

Ca un aspect mai deosebit pot să spun că în timpul travaliului, soția neavând de ce se ține pentru a împinge și ajuta nașterea copilului , și neavând de ce se ține-pentru că patul nu avea tăblie la cap- m-a chemat  s-ă stau eu în spate și ea  s-a apucat bine cu mâinile de talia mea . Așa că și eu pot spune că am asistat la nașterea copilului meu.Pe atunci nu se obișnuia asta. 

Fata s-a născut pe 28 iulie, a trecut pe la noi asistenta din sat , și a zis că copilul este sănătos. Tânăr și fără experiență , nu am știut că copilul trebuia înregistrat la  primărie. Abia pe 30 iulie  am  mers  cu soția și copilul , în cărută, la primăria din Luncavița , unde am declarat nașterea fetiței.

Sotia a stat  într-un repaus relativ circa 30-40 de zile, după care a trecut la munca obișnuită.

Să nu credeți că soția mea făcea vreo excepție.Toate mamele cu copii mici făceau la fel. Acum nu se mai procedează așa. Dacă o femeie are copil mic,nu se mai duce la muncă. Ba nu se duce nici la cumpărături, că nu are cu cine lăsa copilul. Nu știu care din cele doua soluții era mai bună. Cred că a doua soluție era mai bună pentru femeie, dar mai proastă pentru bărbat, pentru că el trebuia să facă toată treaba singur.Noi lucram împreună ,nu conta că aveam copil mic. Luam copilul cu noi la câmp.

În primăvara anului 1954 mergeam la munca câmpului. Era vremea prășitului la porumb. Făcusem un fel de leagan pentru fetită, ca atunci când dormea să nu o muște furnicile.

Când plecam la câmp ,eu încărcam în spate leagănul fetitei, sapele, traista cu mâncare, ulciorul cu apă și oala cu ciorbă. Dar mai aveam de dus o capră și o vițică cam de un an și câteva luni.

Dacă capra mergea singură, vițica trebuia dusă de funie. Și cum nu mai aveam mâini să duc și vițica  o legam de cureaua pantalonului. Soția mea mergea cu fetița în  brațe.

Într-o zi ,cum mergeam cu vițica  prinsă de cureaua pantalonului , nu știu de ce s-a speriat, că m-a zmucit de m-am dezechilibrat de mi-a căzut tot bagajul pe care îl aveam în spate. Ciorba am pierdut-o în întregime, iar din restul de mâncare am adunat cât am putut și am plecat mai departe.

Fetița dormea bine în leagănul de care am vorbit mai sus , dar când se trezea și nu vedea pe nimeni pe langă ea , făcea ce făcea și se dădea jos din leagăn și pornea în patru labe, plângând ,după noi. Era în perioada când începuse să spună ,,mama,,.Palmele ei erau pline de țepi de ciulini.

În anul 1955 m-au luat militar. M-au dus la o unitate de muncă, pentru că aveam origini nesănătoase și nu trebuia să am armă. După vreo șase săptămâni de armată, soția mea a născut al doilea copil, tot o fetita,Sanda. Așa că acum aveam doi copii de crescut. Cum eu făceam armata tot greul a rămas pe capul    

 Soției. O mai ajutau părinții mei și ai ei.

Într-o noapte din toamna lui 1955, când fetița mică avea două  luni și ceva, soția s-a dus cu  socrul meu la tăiat coceni de porumb. Trebuia lucrat noaptea ,că erau mai moi. Ziua se uscau și se sfărâmau. Așa că ajunși la tarla au așezat fetița pe jos lângă un braț de coceni tăiați și s-au apucat de treabă. Au tăiat cât au tăiat, apoi socrul s-a apucat de legat maldării și în timp ce-i lega îi și făcea grămezi. Când s-au gândit că fetița rămăsese la o distanță mai mare de ei s-au hotărât să o  aducă mai aproape. S-a dus soția , dar cum încă era întuneric nu mai găsea copilul. L-a anunțat și pe taică-su și au început să caute amândoi. Vă dați seama în ce panică au intrat căci se gândeau că se putea să o ia vreo vulpe. După un timp de căutare, s-a auzit un plâns de copil și așa au gasit-o. Era chiar lângă o grămadă de coceni legați. Norocul fetiței a fost că nu au clădit grămada de coceni chiar pe ea , că murea înădușită.

Cam așa se creșteau copiii în acea perioadă. Acum nimeni nu ar mai face așa ceva.

Nu v-am spus cum s-a născut a doua fată. Era vară ,în perioada treieratului. Atunci se treiera cu batoza,iar caii intraseră într-un fel de somaj. Când a venit rândul  soției și părinților ei  la batoză tocmai erau în vâltoarea treieratului. Atunci soției a început să-i fie rău; începuseră durerile facerii. A plecat singură acasă, că ceilalți membri de familie trebuia să-și continue treaba. Când au terminat de treiarat s-au dus să vadă ce face soția mea și au găsit-o cu copilul născut. Femeile de la țară nășteau mult mai ușor decât cele de la oraș pe vremea aceea.

  În anul 1957 m-am liberat din armată-atunci stagiul militar era de doi ani -, dar când am împlinit doi ani , a fost o ședință și ne-a dat  să lucram un obiectiv, iar când î-l terminam plecam acasa. Așa că am mai lucrat o lună, până am terminat obiectivul stabilit.

Când am venit acasă fetițele mele erau mărișoare, una de patru ani și cealaltă de doi ani. Am stat în sat până în 1959, perioadă de care am mai vorbit(cu intrarea –ieșirea și iar intrarea în colectiv). La începutul C.A.P.-ului toată forța de muncă era în sat, nu plecase nimeni după serviciu la oraș, așa că C.A.P.-ul avea mai multă forță de muncă decât avea nevoie.

S-a stabilit și conducerea C.A.P.-ului dintre sătenii cei mai săraci. Echipele s-au format cam tot după aceleași criterii. M-am adresat și eu unui șef de echipă să mă primească și pe mine în echipa lui, iar răspunsul a fost categoric,,Nu. Nu ai tu ce căuta în echipa mea, eu am oamenii mei.,,Acest raspuns m-a dezamăgit foarte tare , căci nu mă așteptam la așa ceva, deoarece eram oarecum prieteni. Muncisem cu el la cărat lemne din pădure cu carele, dar mai ales pentru că soția lui venea foarte des la mama după zeamă de varză sau de murături-și niciodată nu-i dădea zeama goală ci îi punea și cîteva murături sau o varză.

Supărat de această respingere, m-am gândit că singura soluție era să plec din sat, să-mi caut de lucru în altă parte.

Am căutat în orașele din împrejurimi, dar nu am găsit nimic, întrucat industria în acea vreme nu era dezvoltată. 

Aveam un cumnat,soțul surorii Mărioara, Nicolaie Costin, care lucra la Oravița ,în Banat, la o  întreprindere de uraniu. Am luat legătura cu el și m-am dus acolo la muncă. M-am angajat ca sondor.Meseria asta presupunea să facem prospecțiuni geologice, adică să descoperim straturile de uraniu, după care veneau minierii și exlpoatau zăcământul.

Cazarea era în niște barăci de scandură; unui familist i se dădea o singură cameră. După cateva luni mi-am adus și soția și fetele. Am lucrat în această întreprindere cam un an de  zile, după care am fost transferați( o echipa completă) în zona Hunedoarei, la Teliuc. Aici ,în zona Poiana Ruscăi ,făceam tot prospecțiuni geologice, dar în loc de uraniu căutam minereu de fier, necesar Combinatului Siderurgic de la Hunedoara. Conditțile de cazare erau la fel ca la Oravița.

  Pârâul Cerna trecea foarte aproape de cartierul muncitoresc și fetele se duceau să facă des baie acolo. Marcela a început școala, clasa întâia, dar după un trimestru s-a îmbolnăvit de hepatită și a fost internată la spital în Hunedoara. Fiica cea mica era și ea în spital, dar în altă parte, căci suferise o durere la picior și era acolo în tratament cu piciorul în ghips.Făcându-se analize întregii familii și eu am fost găsit cu hepatita A. Așa că  familia mea, mai puțin  soția ,era în spital, la spitale diferite. Soția abia mai făcea față să vină în vizită la trei spitale în aceeși zi. Dar, făcându-i-se analize și Sandei, fata cea mică,  a fost și ea depistată cu hepatita A și deci a fost mutată la spitalul de boli infectioase ,unde era internată și Marcela. Aceasta a aflat că sora ei este în același spital de la copiii din salonul ei , care i-au spus că a fost adusă o fată mică cu piciorul în ghips. Acum cele doua fete erau în același spital și soției îi venea mai ușor să meargă la ele. Eu am fost externat la cateva zile. Din cauza acestei boli fata cea mare a facut o boală de plămâni-i se spunea umbră la plămâni-și doctorul ne-a recomandat să ne mutăm într-un loc mai curat, mai puțin  poluat. Așa ne-am mutat la Ghelar, o localitate mai în munti, în aceeași zonă.

Aici fetele au învățat la școala  generală din sat .

În privința meseriei , pot spune că am învațat –o foarte repede. Am făcut un curs de scurtă durată de trei luni, iar în timp de doi ani am trecut prin toate treptele și am ajuns sondor șef. Nu mai spun ce responsabilitate avea această funcție, să nu semene a laudă.

Am lucrat în această localitate circa nouă ani, si poate aș mai fi lucrat deoarece aveam categorie mare și câștigam destul de bine. Dar ,problema era că în localitatea Ghelari nu se învățau decât opt clase, iar liceul  trebuia făcut la Hunedoara. Acolo trebuia să stea la gazdă și mai ales să stea fără supravegherea noastră. Așa că ne-am hotărât să venim la Galați, unde se pornise Combinatul Siderurgic și unde era nevoie de forță de muncă. Am băgat cerere de demisie și după ce au trecut și cele 14 zile regulamentare mi-am făcut lichidarea.

La Galați mi-am găsit repede de lucru, dar am luat-o din nou de la zero, întrucât meseria de sondor nu avea nimic în comun cu meseria de siderurgist.

Cu toate că am pierdut binișor la salariu, totuși aici aveam condiții de scoală pentru fete și nu trebuia să mai plătesc gazdă. Ba mai mult am primit foarte repede și un apartament cu două camere, iar condițiile de cazare erau deosebit de bune față de ceea ce avusesem până atunci.

Fetele au făcut amândouă liceul, cea mare Liceul Teoretic,iar Sanda ,fiica cea mică a facut  Liceul Sanitar. Dupa terminarea liceului Marcela și-a căutat serviciu, iar Sanda a urmat Facultatea De Medicină. 

La Combinatul Siderurgic am lucrat până am ieșit la pensie , la limită de vârstă, adică în anul 1990. În total am lucrat 33 de ani , din care în grupa întâi de muncă peste 20 de ani, de unde m-i s-a mai adăugat la pensie 10 ani. Grupa întâia de muncă presupunea să lucrazi în condiții grele de muncă. 

În perioada cât am lucrat la Combinat am avut un accident de muncă , unde mi-am pierdut degetele de la un picior din cauza că mi-a căzut o bramă-o placă groasă de metal, grea de câteva tone.

Aș vrea să spun că cei din generația mea, aveau mai mult respect față de muncă  decât o au mulți tineri de acum.

Eu în toți anii de  muncă nu am avut nici o zi absență nemotivată de la serviciu.

După ieșirea la pensie  am avut o presimțire că trebuia să fac totuși ceva ,căci nu puteam să stau degeaba. Așa că m-am întors înapoi în satul meu natal, adică în satul Rachelu, com.Luncavița, judetul Tulcea. Aici mi-am luat înapoi pământul de la fostul C.A.P., cele trei hectare cu care intrasem, și m-am apucat să-l lucrez singur,  ajutat doar de soție. Prima grijă a fost să-mi pun o bucată de vie. Am pus o jumatate de hectar de vie ,pe același teren unde pusesem și când m-am însurat. Apoi mi-am luat două văcuțe și două capre. Vitele s-au înmulțit, că aveam acum 6-7 vite în cireadă. Îi cam speriasem cu munca pe cei din sat, care încă nu prea credeau că am scăpat de colectiv.

După trei ani via a început să producă, așa că eram singurul care puteam să  mai vând  și vin. Dar a mers foarte puțin deoarece între timp și-au mai pus și alții vie și acum cererea era mai mică.

Între timp mi-am făcut și o căsuță cu toate anexele necesare unei gospodării sănătoase. Creșteam în fiecare an câte doi-trei porci, câte un tăuraș   sau doi, peste o sută de gaini. Porcii și tăurații erau sacrificați înainte de venirea iernii și împărțeam cu ginerii mei , că acum ne făcusem trei familii. Cand vedeam că copiii mei pleacă de la mine cu mașinile încărcate eram foarte fericit, că nu trăiam degeaba pe pamant.

Toată munca de care am vorbit mai sus o făceam numai eu și soția mea, fără nici un ajutor din altă parte. Nu am avut nici măcar un meseriaș la construcția casei. Totul am făcut doar noi doi.

   Aș vrea să mă întorc puțin la perioada cât am fost în serviciu. Am avut și câteva cumpene din care numai Dumnezeu m-a salvat. În anul 1980 am avut un accident de muncă în urma căruia , așa cum am mai spus, am rămas cu o parte din laba piciorului stâng tăiată, dar aceasta a fost un mare noroc pentru că puteam să fiu strivit de tot de tabla care m-a accidentat. Tabla avea vreo șapte tone. După perioada de spitalizare și concediu medical mi s-a propus să fiu pensionat cu jumătate de normă, dar am refuzat și m-am întors la muncă cu normă întreagă.

În anul 1988 am avut un alt necaz din care am scăpat tot datorită Bunului Dumnezeu. Am avut litiază urică, adică am avut blocaj la ambii rinichi. Am avut mare noroc cu un domn doctor, Petrisor, de la Spitalul Județean Galați, șeful Sectiei Urologie, care m-a salvat de la moarte, pentru că dacă nu intervenea repede și eficient nu aș mai fi trăit decât câteva zile.

M-a operat întâi la  rinichiul drept de unde mi-a scos niște pietre care blocau ureterul. După trei luni m-a operat și la rinichiul stâng,  de unde mi-a scos o piatră compactă de mărimea unui sumbure de cireașă, chiar din rinichi , fără să-mi scoată rinichiul. 

Nu am să-l uit niciodată pe acest doctor, care este un om de mare omenie și un specialist desăvârșit. După prima operație, eu am plecat acasă în perioada când asistenta șefă plecase în concediu. La trei luni , m-am întors pentru a doua operație și când m-a văzut asistenta  m-a întrebat dacă nu mai fusesem internat la salonul 5. Răspunzând afirmativ, ea spune:,,păi noi știam că ăla de la 5 se duce,,. Eu i-am spus:,,Doamnă ,cred că nu aveam formele făcute de nu m-au primit,,. Au râs toți  din salon.

      Aș vrea să mai spun câte  ceva tot din perioada copilăriei.

Bombardarea orașului Galați, în perioada celui de al doilea război mondial 1941-1944.

Era într-o seară , deabia se întunecase, iar noi ne pregăteam de culcare.Când am ieșit din casă, am văzut o lumină mare înspre Galați-distanța dintre localitați fiind de circa 30 km. Am intrat imediat în casă și am anunțat-o pe mama și pe ceilalți frati, dar la scurt timp sau auzit niște bubuituri puternice. Începuse bombardarea orașului. Acea lumină despre care am spus mai sus era de la o parașută luminoasă,  ca să se vadă unde să lase bombele. Noi ne-am dus la o vecină care avea un beci mai adânc și am stat acolo până  spre dimineață, când s-a liniștit treaba.

  Un alt caz: eram pe camp cu vitele la păscut , cu încă un băiat cu vreo doi ani mai mare, la vreo trei km de sat. Am auzit dinspre sat un pârâit de mitralieră, și imediat am văzut un avion care a trecut chiar deasupra noastră,la mică distantă, că se vedeau oamenii în avion. Erau doi oameni. Noi chiar le-am făcut cu mâna, în semn de salut, dar ei au trecut de noi și la circa 200 de metri erau săpate niște tranșee și ei au început să tragă cu mitraliera. Până ne-am dezmeticit noi, ei deja nu se mai vedeau. Acel avion era un avion nemțesc de vânătoare , foarte iute și mergea la distanta mica față de pământ. Era supranumit avionul ȘTIUCA.

Era și un cântec pe seama acestui avion.

,,Staline, retrage -ți trupa

Că vine neamțul cu Știuca

Și românul cu măciuca.,,

        In continuare  vreau să vă spun căte ceva din întâmplările care ar putea fi numite tragico-comice.

  Într-una din zile , dupa ce am terminat de prășit , mama ne-a suit pe toți copiii în car ,iar ea a luat boii de funie și am plecat . Dar până să ajungem la drum trebuia să o luăm puțin prin pădure, că tarlaua noastră era situată în vecinătatea pădurii. A mers mama cu boii în fruntea căruței, pânaă am ajuns la un drum aproape de marginea pădurii. Apoi s-a suit și ea în car , crezând că boii or să meargă liniștiți pe drum. Dar ți-ai găsit. Cum au pornit au luat-o la fugă , au părăsit drumul și în fuga cea mare au lovit dricul din față de o rădăcină de copac de s-a rupt jugul în două; fiecare bou a rămas cu partea lui de jug în gât, iar noi ,care eram în car ,din cauza impactului car-cioată, am fost aruncați câțiva metri în fața carului. Am avut totuși noroc că nici unul nu a suferit leziuni grave, ci numai unele dureri care erau inevitabile.

   Un alt caz pe care nu-l pot uita este următorul:tot în perioada fragedei copilării și tot cu acei boi care ne-au rupt jugul.În timpul verii ne-am dus eu sș mama să adunăm pepeni de la bostana, care era tot în tarlaua de langă pădure. Am adunat noi pepenii care erau copți și am încărcat un car plin ochi cu pepeni . În drum spre casă trebuia să urcăm un deal , că pe acolo era drumul. În partea stângă a drumului era o serpentină destul de abruptă-nu aș putea preciza cam câte grade avea- , dar panaramele de boi, după ce au urcat dealul jumătate s-au gândit că ar fi mai ușor să o ia la vale pe coastă. Eu când  am văzut intenția lor, am fugit repede să-i dau la drum. Acest lucru a făcut să se răstoarne carul și toți pepenii au luat-o la vale. Nu cred că pot descrie exact cum se duceau pepenii că se vedeau numai coji și miez, atunci când se ciocneau unii de alții. O veche zicală spune așa:Paguba ca paguba , dar îmi plăcea cum se ducea,,.

Ce mai am îndreptat  carul  și l-am tras pe vale-că și pe acolo era un drum , dar era mai pe ocolite. Am adunat ce s -a mai putut aduna, jumătăți de pepeni , pentru  că pepeni întregi nu era nici unul. Am plecat acasă cu un sfert de car de pepeni pe care i-am dat ca hrană animalelor, că de altceva nu mai erau buni.