Prin anul 1946-1947, două familii, rude cu noi din Giurgiulești s-au refugiat la noi ca să scape de deportare în Siberia. Erau doi frați:Ilie și Neculai Chioibaș. Unul fusese primar în Giurgiulești, iar celălalt notar. Și-au luat copiii ,care erau destul de mari și au plecat cu ce au putut să ia pe ei. Și-au lăsat acasă toată agoniseala  lor și au fugit. Au stat la noi în sat cam un an de zile, apoi au plecat în țară fără o ținta precisă. După câțiva ani am aflat că s-au desparțit, unul a rămas la Brăila ,la Zagna –Vădeni, iar celălalt a ajuns pe undeva pe lânga Arad la Comloșul Mare. Poate că ar fi rămas la noi în sat, dar tocmai în acea vreme la noi a fost o secetă cumplită, despre care am vorbit mai la început.

După mulți ani de zile, prin 1980, am mai descoperit în Brăila un domn cu numele de Chioibaș, se numea Chioibaș Vlademir și era tot din Giurgiulești.

În perioada deportărilor dânsul era la liceu în Galați, iar în timp ce era acasă la părinți în Giurgiulești a venit o echipa de politruci sovietici cu ordin de ridicare a întregii familii. După ce au făcut apelul , ca să vadă dacă sunt toți cei de pe listă, Vlademir nu era pe listă. Unul dintre politruci a spus să-l ia și pe el ,dar altul ,care era probabil  cu un grad mai mare, a spus că dacă nu este pe listă nu-l ia. Și așa elevul nostru a  rămas în țară. Restul familiei a primit ordin să se îmbrace, să-și ia ceva de mâncare pentru o zi sau două și când au fost gata au plecat cu ei și duși au fost , că nu s-au mai întors niciodată. Nimeni nu a știut unde au fost duși.

În timp ce familia se pregătea de plecare , politrucul care a spus că nu-l ia dacă nu este pe listă, s-a dat pe langă Vlademir și i-a spus:,,ceea ce pățești tu acum am pățit și eu cu ani în urmă.,,

Dacă cele două familii despre care am vorbit mai sus nu ar fi fugit înainte,  ar fi avut aceeași soartă ca familia lui Vlademir.

Acest copil Chioibaș Vlademir, rămas acum singur pe lume, a avut totuși puterea să-și continue studiile și după ce a terminat liceul a facut o facultate de construcții și a lucrat în Brăila ca inginer constructor. Când l-am întâlnit eu era deja pensionar.

 Am spus această povestire la insistențele fiicelor și nepoților mei, că eu le mai povesteam crâmpee din această povestire și lor li s-a părut foarte interesantă.

Dar dacă se va mai găsi cineva care să citească această povestire a vietii mele îl rog să mă scuze dacă am mai făcut și unele greșeli ortografice sau de punctuație, întrucât eu am stat puțini ani prin școală și nu am cultura necesară pentru o scriere mai bună.

     Totuși aș vrea să spun că nu sunt întrutotul de acord cu unele probleme care se vehiculeaza astăzi pentru educarea copiilor.

În ziua de azi părinții aproape nu mai au dreptul să-și educe copiii așa cum aveam noi și părinții noștri.

Eu, și nu numai eu, am fost educat pentru muncă și nu o muncă făcută oricum, ci o muncă serioasă și de calitate chiar din fragedă copilarie și aceeași educație am transmis-o și copiilor mei.

Astăzi lucrurile stau cu totul altfel. A intervenit legea cu Drepturile Copilului în care părinții nu mai pot să spună nimic . Dacă copilul nu vrea să se ducă să cumpere pâine, părinții nu pot să-l pedepsească pentru că nu-l lasă legea. Așa că copii fac numai ce vor ei. Nici școala nu poate face mare lucru tot din cauza legii. Pe vremea mea era admisă și o oarecare corecție discilplinară,  prin statul în genunchi sau chiar lovirea cu niuaua la palmă și copiii erau mult mai cuminți.

Mi se pare de neconceput cum unii copii pot să consume băuturi alcoolice chiar în clasă de față cu profesorii sau își pun singuri notele în catalog. Sau un alt copil care a fost certat puțin de părinți pentru note proaste și-a pus capăt zilelor. Sau alt copil ,care la 16 ani a pus mana pe cuțit și s-a dus la familia vecină,  unde a tăiat gâtul unui copil de 13 ani și a mai băgat în spital pe mama copilului și o altă femeie care era în casă cu multiple lovituri de cușit. (Acest lucru l-am văzut la Știrile TV.)Daca vom merge cu această educație nu știu unde vom ajunge.

Acum am să vă cânt un cântec , care le face pe fetele mele să plangă de fiecare dată când mă rugau să-l cânt.

Era o noapte de iarnă 

Când vântul zăpada –arunca,

La umbra unei case

Ce frig și-ntiuneric era.

Iar pierduții de foame

Cinci copilași erau,

Ghemuitț pe-un pat de scânduri

Cu-alor mamă plângeau

Dă-ne mamă o coajă de pâine,

Dă-ne ca să mâncăm

Până când frigul și foamea 

Avem ca să-ndurăm

Tăceți copilașii mamei, 

Tăceți dragi copii, 

Căci vom avea de toate 

Când tata va veni.

Și crezând că mama lor doarme

Ei în zadar stigau

Dar văzând-o că este moartă

Ei cu amar plăngeau.

Scoală-te mamă dragș

Te-ndură de-ai tăi copii

Căci jalea va fi mare

Când tata va veni.