Un țigan precum se spune,
Și precum țiganii sunt,
Într-o zi ce gând îi vine,
Că și el s-ar face sfânt.
Fă-te sfânt, dar cum te-ai face?
Hei trăsnite-ar crucea drace.
N-ar fi lucru așa de mare
Dacă ai de-o lumânare.
Lumânarea să ai numai ,
Dar încolo ce să fie?
Lumânarea să-ți aprindă
În biserică și țe.
Și cel sfânt , cum sunt toți sfinții
Și cel sfânt să fii să taci,
Să-ți aduc lumea toată
Și colivă și colaci.
Auzind țiganu-acestea,
Vinde-n grabă tot ce are
Și parale –n truchipează,
Ca să-și ia de-o lumânare.
Mai apoi cu lumânarea
La biserică aleargă
Și pe dascăl întâlnind-ul
Îi vorbește mai plângând.
,,Uite tata și bunicul
Până a intra- în mormânt,
Au poftit ca-n lumea asta
Să m-aleg și eu de-un sfânt.
De aceea făți pomana
Pentru-această liturghie,
Ia aceasta lumânare
Și aprinde-mi-o și mie.,,
Dascălul la el priveste,
Nu știu gândul ce-i gândește.
Și-ntr-o strană îl așează
La un vechi iconostas
Lumânarea aprinzând-o
I-o lipește drept pe nas.
,,Stai frumos-îi zice dânsul-
Stai în strană nemișcat,
Lumea toată să socoată,
Că ești sfânt adevărat.
Și țiganul așa vesel
Nemișcat în strană șade,
Sfânt întreg, curat se crede,
Sfânt se crede cu de-adinsul,
Și se roagă pe tăcute
Oamenii să i se –nchine
Lumea mâna să-i sărute.
Lumea dară, cum e lumea,
Că doar alta n-ai de zis.
De nu-l văd nici nu-i duc grija
Ori de-l văd pufnesc în râs
Lumea mâna să-i sărute,
La acest sfânt deloc nu vine,
Dar pe nasu-i lumânarea
Arde zdravăn , arde bine.
Arde chiar așa de bine
Că puțin a mai rămas,
De vre-un deget, mult vreo două
Ca s-ajungă pân-la nas.
,,Ard,, -șopti cam fără glas,
Apoi când simți și focul
Cald aprins din lumanare,
Strigă,,Ard,,ceva mai tare.
Strigă,,ard,, apoi întruna
Strigă,, Ard,,pe cât putea ,
Ca vre-un dascăl să-l audă
Și să-l scape de belea.
Dar văzând că nu mai vine
Nici cel dascăl , nici oricine,
Halt- pe loc din strană sare
Dă cu mâna-n lumânare.
Și-aruncând-o după nas,
Strigă acum cu mare glas:
,,Fira-ți ai dracului de dascăli
Și-ndrăciți de dăscăloi.
Cum vă bateți joc cu toții
De bieți sfinții cei mai noi.