Aș dori , dacă pot , să creionez satul meu așa cum este el fixat în inima mea.

Satul Rachelu, satul în care am văzut eu lumina zilei , unde am copilărit și m-am format ca om, este situat pe drumul național nr.22, care face legătura între orașele Galați și Tulcea pe ruta Isaccea.

Ca puncte de reper, este la o distanță de 20 Km față de Galați și la 50 km față de Tulcea. Ca să ajungi  de la  Galați  în sat trebuie să treci Dunărea cu bacul .Până să ajungi în sat treci mai întâi prin I.C.Brătianu, Garvăn, Văcăreni, Luncavița și Rachelu.Toate aceste sate sunt pe malul bălții și soseaua continuă până la Tulcea. Această baltă face legătura între câmp și Dunăre. Casa noastră este așezată chiar pe malul bălții. Această baltă , care în timpul copilăriei era un adevătat paradis atât pentru noi , copiii , dar mai ales pentru păsările sălbatice , care veneau și cuibăreau în zona noatră. În baltă aveam pădure de salcie, iar stuf era cât vedeai cu ochii. Era o adevărată desfătare să te plimbi cu barca pe sub poala sălciilor, mai ales primăvara , când începea noua vegetație să prindă viață.

De multe ori ne duceam să căutăm ouă  de rață, pentru că ele ciubăreau prin scorburi de salcie. Ouăle erau folosite de mama la pregătirea cozonacilor de Paște.

Iar când colțul stufului dădea să iasă la suprafața apei îl tăiam și-l dădeam ca hrană animalelor, fiind foarte hrănitor.

În fiecare primăvară apa creștea atât de mult , că ne inunda toată grădina și ajungea până lângă casă. De multe ori a trebuit să părăsim casa și să nu mutăm la bunici, pentru că toată casa era înconjurată de ape.

Stăteam la bunici 2-3 săptămâni, până începea apa să se retragă și noi puteam intra în casă.

Îmi amintesc cum odată , pe la Paște, când toate gospodinele fac cozonaci,a făcut și mama , numai că tot cuptorul era înconjurat de apă.

Dar nu cuptorul propriu-zis, pentru că tata ,ca măsură de precauție îl zidise pe un pat de lemn de circa un metru înălțime, și deci se putea coace în el. Așa că mama căra lemnele până la cuptor cu barca, iar cozonacii i-a dus și adus tot cu barca.

      Mai periculos era când venea zăporul. Prin acea vreme , Navigația Română nu dispunea de nave puternice ca să spargă gheața atunci când se forma pe Dunăre. Atunci când erau geruri mari Dunărea îngheta de la un mal la altul, iar trecerea se făcea cu piciorul fără riscuri. Dar spre primăvară, când timpul începea să se mai încălzească, toată ghiața pornea la vale și unde se forma o ștrangulare se suiau sloiurile unele peste altele și se forma un zid de gheață, care astupa toată Dunărea și apa ieșea  peste maluri în cantitate foarte mare, că nu puteai să fugi din calea ei. Acesta se numea zăpor.

Îmi amintesc cum odată, prin timpul celui de al doilea război mondial, apa era cam la un km de casa noastră, dar până în zorii zilei ,apa a ajuns până lângă casa noastră. A venit bunicul de ne-a trezit, pentru că noi încă dormeam. Am dezlegat repede vitele din grajd și le-am dus la bunici, dar o vițică ce era gestantă și urma să fete ,când s-a vazut la mal s-a culcat și nu s-a mai sculat deloc. Ologise din cauza gheții. Dacă zăporul ar fi prins vitele în baltă nu ar mai fi scăpat niciuna. Toate ar fi murit  înecate. Desigur că aceste fenomene neplăcute erau destul de rare. 

În perioada de vară apele se retrăgeau, iar balta era un rai pentru vite. După ce apele se retrăgeau, în urmă creștea o iarbă tânără și din belșug.

Ce să mai spunem despre pește.Toată lumea era sătulă de el. Cei care aveau mai mult de lucru la câmp și nu aveau timp să-și prindă singuri peștele , se duceau la pescari și pe o pâine și o sticlă de vin primeau pește cât puteai să duci într-un sac în spate.

Poziția satului meu beneficiază și de două mari ghioluri.Ghiolul Crapina și ghiolul Petrei. În perioada toamnei, când apele se retrăgeau ,rămânea luciu de apă numai în aceste ghioluri. Și  unele specii de pește , mai ales crapul, se adună în grupuri foarte mari pentru iernat-la noi se numeau zătoane. Pescarii,când găseau un astlel de zătan (banc), îl înconjurau cu plasele de năvod și încet , încet îl strângea grămadă de îl luau cu minciogul și îl puneau direct în barcă. Veneau bărcile la punctul de predare al peștelui cu bărcile pline până la limită.

Dar ce păcat că ceea ce am spus până acum este doar o amintire, pentru că în perioada comunistă a fost o acțiune de îndiguire și desecare a bălților și darea terenului în circuitul agricol. Acest lucru s-a întâmplat și cu bălțile noastre, iar acolo unde se prindea atâta pește ,acum se cultiva porumb, grâu, și pe mari suprafețe cornuți și alte bălării.

O fi bine, o fi rău? Nu sunt eu în măsură să judec. Ceea ce știu este că de când a desecat balta, pământul de la câmp rămâne nelucrat pe mari suprafețe. Dar trebuie să recunosc că terenul de la baltă este mult mai productiv și mai ușor de lucrat decât cel de la câmp, unde terenurile erau pe dealuri și văi ;iar de irigat nici nu se punea problema.

Viața m-a obligat să trăiesc mult timp departe de  locurile natale, dar niciodată nu m-am simțit mai bine ca atunci când mă întorceam în satul meu. Acolo m-am simțit cu adevărat ACASĂ.

Așa cum am spus și mai la  început , după revoluție m-am întors în satul meu natal în 1990 și m-am apucat de treabă.

Încă nu se făcuse lichidarea C.A.P.-urilor. Dar eu având un teren care era abandonat de CAP, fiind mai umed din cauza pânzei freatice aflată mai la suprafață și unde începuse să crească stuf , am început să curăț stuful și alte bălării și l-am arat în toamna lui 1990. Iar în primăvara lui 1991 m-am apucat să-l cultiv cu produse de grădinărit . Am pus ceapă, morcovi, cartofi , roșii și alte legume. Am pus și o parcelă de porumb ca să aibă nepoții și copii mei porumb de fiert.

Mulți chiar îmi spuneau în față că de ce am lăsat eu locuința la oraș (la bloc) și am venit la țară să muncesc la pământ. Eu nu am ținut cont de vorbele lor și mi-am văzut de treabă înainte. Când ceapa a început să crească a trebuit să mă mut și eu împreună cu soția în câmp să o păzesc , pentru că altfel mi-o furau hoții. Așa că mi-am  luat soția și un cort și ne-am mutat pe câmp. Acolo nu aveam curent electric, așa că nu puteam avea nici frigider  în care să ținem alimentele un timp mai îndelungat. Ce era să facem? Trebuia să ne descurcăm cumva. Prima dată ne-am cumpărat două capre, care ne-au asigurat laptele și brânza. Apoi ne-am luat și doi purcei și câteva găini, care până în toamnă au început să se ouă. Ne descurcam cu resurse proprii. Începusem să ne obișnuim cu noile condiții. Numai că în acea primăvară și vară a fost o vreme foarte ploioasă, că ne venea să abandonăm totul și să plecăm. Dar acum nu aveam numai terenul agricol, de care până la urmă ne-am fi lipsit , dar acum mai erau și animalele pe care nu aveam unde le duce. Deci soarta ne obliga să rămânem pe loc. Și am rămas.

Prin vară după ce adunasem ceapa , iar cartofii erau destul de mari, a dat Dumnezeu o ploaie de credeam că s-a rupt cortul.

S-a format atunci un sel (o viitură de apă) de s-a umplut toată valea. Noi ne-am retras , cu tot cu animale ,mai sus pe deal și am scăpat nevătămați. Dar culturile de cartofi ,fasole, roșii etc au fost mâlite de nu am mai adunat aproape nimic.

Când a venit toamna, ne-am dus în sat și am stat la soacra mea ,că aveam condiții de cazare ceva mai bune.